Lectia nr. 2

Era totul aranjat, muncisem ca un hamal pana in ultima zi, facusem frumos la petrecerea de adio, trimisesem bani acasa si mai lasasem si un plic consistent pentru E. si S., cu liste si chitante si frigiderul plin si hainele spalate si calcate si chiria platita inainte. Avusesem grija sa ma tin suficient de ocupata ca sa nu am timp sa ma gandesc la ale mele – dar acum nu mai aveam ce face.

Avionul rula pe pista, io plecam in germania pe dreapta si nu mai era loc de intors. Imi luasem preventiv loc la fumatori - inca mai aveai voie atunci sa fumezi in tarom – pentru ca stiam ca o sa inod tigarile pana la frankfurt si pentru ca de obicei e mai liber acolo, deci aveam sansa sa stau singura. Si asta era important – pentru ca m-a luat un plans cu sughituri de nu aveam loc sa ma ascund dupa scaune si imi era jena de jena stewardeselor care ma evitau cu grija.

Numai o tanti pe la 60 de ani, in doliu, nu a avut nici o consideratie pentru bocitul meu si s-a asezat langa mine, desi mai erau locuri libere, ca sa isi bea cafeaua la o tigara. M-a lasat sa imi trag sufletul si pe urma s-a uitat la mine, asteptind. Si io am inceput printre suspine sa ma smiorcai si sa pun in cuvinte dramoleta mea: ca plec si nu stiu unde si nu stiu prea clar nici de ce, ca duc girja alor mei si ca sunt si eu intr-un impas, caci nu prea imi e clar ce e cu noi si daca va fi ceva si daca da ce si cum si ca nu prea stiu incotro sa o iau.

cand a inceput sa vorbeasca am crezut ca e surda, pentru ca mi-a zis ca are 63 de ani si acum 8 luni a murit sotul ei, care a fost un om imposibil dar minunat, un profesor universitar foarte iubit de studenti si care si-a pastrat mintea tanara pana a inchis ochii, si ca ea a avut asa un soc atunci cand el a murit incat nu a mai putut vorbi. sase luni de zile mutenia i-a fost cel  mai bun tratament si singura fiinta pe care o accepta era o fata de la tara (fata avea 35 de ani, dar ea asa ii zicea – “fata”) care avusese o viata chinuita si ei o luasera pe langa ei dupa ce baiatul lor plecase in germania. Si cu fata aia s-a inteles din priviri in alea sase luni si ii purta o recunostinta aproape duioasa.

A trebuit sa iasa din mutenia ei -o data pentru ca isi cam facuse efectul terapeutic si a doua, pentru ca baiatul ei era prea ingrijorat si nu a vrut sa il impovareze. Acum il vizita – ca sa il linisteasca, dupa care pleca o luna in state sa isi vada o prietena. Eram in iulie iar din septembrie incepea sa lucreze la o editura si era cumva incantata ca va face ceva ce ii placea si isi va umple “restul zilelor” cum spunea ea foarte impacata.

Io ma simteam ridicol pana la lacrimi acum si ma uitam in acelasi timp foarte fascinata la mana aia de om. Eu aveam 27 de ani – insa ea era tanara intre noi.

isi terminase cafeau si cele 2 tigari pe care mi-a zis ca numai dimineata la cafea si le permite si s-a ridicat sa se duca la locul ei. Atunci a fost a doua oara cand s-a uitat la mine – cat imi vorbise nu s-a uitat decat in fata, undeva, ea stie unde – si mi-a mai spus: Draga mea, nimic nu e definitv, decat moartea!

A fost a doua doamna providentiala din viata mea – si pana cand voi da peste a treia (ca trebuie sa dau sau sa dea ea peste mine, ca am nevoie) acum despre ea trebuia sa ma povestesc. Si sa dau mai departe!

flori de gheata – partea intai

 mirosul painii abia scoase din cuptorul de lut din mijlocul gradinii, maturatul curtii dimineata la 6 in miezul verii, razele de soare filtrate de nucul in care imi era agatat leaganul, cardul de gaste care ma trezea cand erau date afara pe poarta sa se duca singure la derea (mereu m-am mirat cum gasesc ele drumul pana la firul ala de apa), gatitul pe soba afara si mancatul la masa mica de lemn, cu 3 picioare, mamaliga mare si rotunda si stiinta cu care mamaia taia felii groase, egale cu sfoara pastrata cu grija intr-un cui din grinda si linistea de dupa masa de seara.

Florile de gheata de pe geamuri la care ma uitam fascinata cu orele si pe care le razuiam cu model ca sa ii vad pe bunici prin curte, drumul inghetat pana la fantana, lemnele trosnind in soba si mirosul iute de lemn umed, taiatul porcului si coltul de ureche pe care il primeam mereu pe furis de la tataia, canuta mica de lut in care mi se punea si mie vin fiert, carnea de la garnita, nametii mari de zapada care ne dadeau de lucru toata ziua. Povestile spuse de mamaia seara la culcare – toti fiind insirati pe soba oarba care mirosea frumos si dadea o caldura molestitoare de sunt convinsa ca visele cele mai fanstatice si sigur in culori acolo au inceput.

Dupa 20 de ani – incercind sa ii construiesc amintiri copilului meu si altfel decat in vacante – sandvisurile in forma de avion, sau inimioara sau “futulas”, ”inchide ochii si intinde mana”, si mirosul de paine coapta de duminica. Si munca de azi printre copturi si forme si arome – maine totusi serbam 4 ani, nu? Si “ajutorul” ei care ma va intarzia vreo ora – si cel mai cel omagiu pe care putea sa mi-l aduca: a dat gata jumate de tava de cornuri cu sunca. Acum doarme si eu pazesc un alt aluat si imi vine sa rad: maine voi fi iar privita cu condescendenta de restul doamnelor (úi si la asta – tot nu a descoperit cuptorul cu microunde)  – insa ce stiu ele?! Peste cateva ore eu si copilul o sa punem labutele la broasca testoasa care e tortul ei de anul asta – si ochii cu care se uita la mine merita tot efortul si disconfortul! )

Y!M blabla

io: ai fost la borat?
_elu: nu
_elu: si nici nu ma duc
io: de ce?
io: e foarte misto
io: io chiar vroiam sa il iei pe bogdan si sa mergeti
_elu: o fi dar….
io: nu e film la care sa mergi cu gagici
io: adica na
io: nu o stiu suficient pe s.
io: dar ce?
_elu: hehehe
_elu: ca nu imi vine
_elu: nu stiu sa itiz ic de ce
io: huh?
io: si atunci?
_elu: si atunci ce?
_elu: nu m-am gandit sa ma duc
_elu: si nici nu ma trage ata
io: ei – gandeste-te si du-te
_elu: mai rpd ma duc sa vad Casino Royal
io: e o parodie foarte misto
_elu: bond.James Bond
io: si o sa razi cu lacrimi
io: rahat – bond
io: ala deja e serial
_elu: asta e ce sa ii faci
_elu:
io: ai ca ai devenit si tu un zenzibel
io: mersi pentru conversatie
_elu: zenzibel?
_elu: ce e zenzibel?
_elu: nu ma simt zenzibel
_elu:
io: sensibil, sandy belll
io: ce vrei tu
_elu: ma simt sensibil
io: se vede
_elu: stop al meu sensibil
_elu:
io: pastreaza-l – nu-mi trebe sensibilitate de-asta de taraba
_elu: =))
io: sau de coafeza care plange la telenovele
_elu: ce soda esti
_elu:
io: devin chiar s&m
_elu: adica?
_elu: ce e s&m?
io: aolicaaaa
io: sado maso
_elu: aaaaaaaa
_elu: nu
io: stiu
_elu: fugi si pupa rpd cruciulitza
io: tu vroiai sa zici caustica
_elu: da
io: altfel, bine, sanatos?
_elu: dap
_elu: ma pregatesc de somnul de frumusete
io: ok – nu te mai retin. stiu ca e esential pentru tine
_elu: este scopul sambetei
_elu:
_elu: sambata este pt somnul de frumusete

hehehe

mi-a scris cineva ca sunt “o altruista care nu si-a invatat lectia”. Nu bre, sunt doar fraera! Dragut ca ai impachetat asa frumos si ai pus si fundita – insa nu e cazu´, mersi oricum.

Ata ete! Cateodata mai bine picam de fraieri decat sa lasam lucrurile intr-o mare coada de peste si cand ar fi moment mai bun sa stam o tura de fraieri decat atunci cand e vorba de oameni? Parerea mea, of corz!

Iar la copiii astia chiar le sunt datoare: -daca si dupa ce i-am cunoscut, mirat si minunat si m-am ars cu ei – io voi porni tot de la 100% fata de altii – atunci va insemna ca imi merit toate suturile posibile, ca deja voi fi fiind deja o fraiera de cariera, cu vocatie adicatelea. Inascuta, cu fraierismu´in sange, born to be…, s.c.l..

Insa – cum spuneam – trebuie de data asta caci minunatii si contradictorii mei prieteni nu stiu, pana la varsta asta, ceva esential (tot parerea mea ) si anume ca in viata trebuie sa mai lasi de la tine fata de oamenii care conteaza, care sunt importanti, care ti-au fost alaturi, la care le-ai fost alaturi si cateodata si fata de oameni asaaaa, in general. Pana la urma oamenii aia sunt importanti, pen´ca – nu-i asa? – iti sunt  martori in ale zilelor si oamenilor si te ajuta sa iti traiesti viata.

Grija mea nu e ca pic de fraera insa – ci ca orgoliul lor va fi si mai gadilat de incercarea mea si ma vor lasa sa ii astept degeaba. Am si un plan B – normal, dar sper sa nu fie cazu´.

Terapeutic

pentru ca ma simt obosita pana in maduva oaselor, ca la capat de drum, ca la capat de vis si pentru ca in acelasi timp nu am stare – azi am facut curat. Obsesiv am frecat toate colturile din casa si m-am oprit la timp sa nu ajung sa calc prosoapele. Imi aduc acum aminte ca Agatha Christie cica ar fi spus ca ii veneau idei pentru noi romane in timp de spala vasele.

Ei – mie imi vin idei de scenarii in timp ce fac curat. E drept – mai intai trebuie sa potrivesc convenabil scenariul in care joc in momentul respectiv. Azi am fost foarte curajoasa si m-am riscat sa par ridicola ca sa raman io cu mine. Ce inseamna asta? Ca p-asta – scenariu care m-a costat toate unghiile azi in operatiunea “imbinat utilu´cu placutu´” versiune proprie- am de gand sa il pun in practica.

Inseamna ca nu o sa fiu iar fraera si chiar ma apuc de scoala de soferi. Daca nu era iarna sa tremur prin statii dupa ce m-am uitat lung la masina din parcare – sigur nu as fi fost asa hotarata. Mai inseamna ca ma risc si incerc marea cu degetul – poate “reconversia profesionala” cum zise zizik azi – pe care o vanez si visez imi va iesi totusi. Promit ca daca ajung la interviu – sa imi pledez cauza cu cata convingere sunt in stare sa redau in germana mea patetica (da, normal, gandesc inca in romaneste – Doamne ajuta!).

Asaaa – si acum vine partea cea mai grea. Mai inseamnaaa ca – si aici imi uit de mine si de ridicol – deci ca voi fi in stare sa trec peste toanele noilor mei prieteni din vara asta si ma voi risca sa ii rog si sa merg pana la santaj sentimental (cauza merita!) numai ca sa reusesc sa ii mai adun o data si poate sa ii si impac intre ei si sa ma impac asa si eu cu mine. Le sunt datoare – la cate lectii despre viata si despre oameni am primit eu de la ei vara asta (de ma faceau sa ma simt abia plecata de la mama de acasa, desi eu sunt un an mai batrana ca ei) – asaaa, sa revin – le sunt datoare o lectie despre prietenie. Atat de mult ma seaca la suflet superficialitatea lor de uite ca mi-a luat mai bine de o saptamana sa realizez ca ei chiar sunt seriosi in imbufnarile lor incrucisate. Io sunt clar in rol episodic in piesa – insa ei au impartit multe si uite ca totusi se poarta acum ca si cand la fiecare colt de viata i-ar mai astepta asa prieten/a!  Bineinteles – ma risc sa nu imi iasa nimic, dar cum am spus ma seaca! Si uite ca cu toate cate m-au invata ei vara asta -  general valabilul “Ia mai dai in p**a mea pe toti” al lor nu s-a prins de mine.

Asa ca imi tin pumnii sa imi iasa schema – sa ii mai adun o data si abia atunci o sa pot trage si eu cortina.

hihi – i wish! maybe this time i´m lucky!

Ganduri printre randuri

zile nebune, planuri incepute si ramase neterminate, vesnica scuza  “acum e tarziu, lasa dupa sarbatori”, rasfoitul cu lehamite al agendei – iar va incepe turnirul telefoanelor din decembrie cu intalnirea obligatorie pentru care am inceput deja sa ma pregatesc io cu mine,  cutia postala plina de reclame sclipicoase si oferte de nerefuzat,  scrisorile care ma anunta sa mi s-a marit pretul la asigurari si nesimtirea cu care profita toti sa mai adauge cativa euro pe langa cei 3% datorati cresterii TVA-ului lor (desi am urmarit dezbaterile – nici acu nu am inteles de ce il maresc, ce vor sa faca cu banii astia).

Ajuns din greseala mai mult in Weihnachtsmarkt si parut rau – asa ca oprit in prima kneipe pentru un vin fiert. Savurat cu placere tigarea – nu se stie daca de la anul o sa mai am voie in localul ala dragut sa fumez.

Ca sa duc masochismu´pana la capat dau click pe metropotam si verific – la ce concerte as fi putut merge, ce piesa de teatru as fi ales in seara asta, dar daca era sa fie film – care ar fi fost. Ma gandesc sa verific programul cinematecii – dar ar fi prea mult totusi.

Citesc bloguri scrise de oameni din tara si mi se pare ca sunt subiectul unui experiment. Un fel de Truman Show al meu. Numai ca in cazul meu au fost mai subtili – m-au lasat sa cresc, sa ma fac mare si pe urma m-au mutat sub cupola.

Sunt oameni pe care emigrarea ii face sa se simta vii si sunt si tristi ca mine pentru care asta inseamna a muri un pic. La fel – poate am nimerit in tara gresita – dar nici nu ma gandesc sa mai incerc alta. In schimb – pentru prima data in viata mea urasc. Profund, visceral! Urasc toti ziaristii si stiristele si reporterii si toata tagma lor pentru ca mi-i baga in casa si pe gat si ajung sa ii creeze (da, ei ii creaza – ei le fac ratingul si cota si marja si ma-sa si ta-su) lu´ de-alde jiji si oana si romanita si ex-prigoana si restul gastii. Si ii urasc pentru ca desi sunt oameni destepti printre ei nu sunt in stare sa ajunga sa vorbeasca despre toate personajele astea cu umor si fara sa ii ia in serios – sa ii faca de ras si sa le bata obrazul si sa le aduca aminte de bunul simt si de simtul ridicolului – si sa aiba in prime time personalitati. Revista presei de azi m-a inversunat! Si cred ca asa voi ramane toata luna asta  pentru ca va urma – inevitabil – sa isi aduca aminte vipele si vipurile de copiii orfani si batranii de prin azile si iar o sa fac cu nervii (ca si cand si copiii si batranii ar trebui sa traiasca numai de Craciun si de Paste).