Era totul aranjat, muncisem ca un hamal pana in ultima zi, facusem frumos la petrecerea de adio, trimisesem bani acasa si mai lasasem si un plic consistent pentru E. si S., cu liste si chitante si frigiderul plin si hainele spalate si calcate si chiria platita inainte. Avusesem grija sa ma tin suficient de ocupata ca sa nu am timp sa ma gandesc la ale mele – dar acum nu mai aveam ce face.
Avionul rula pe pista, io plecam in germania pe dreapta si nu mai era loc de intors. Imi luasem preventiv loc la fumatori - inca mai aveai voie atunci sa fumezi in tarom – pentru ca stiam ca o sa inod tigarile pana la frankfurt si pentru ca de obicei e mai liber acolo, deci aveam sansa sa stau singura. Si asta era important – pentru ca m-a luat un plans cu sughituri de nu aveam loc sa ma ascund dupa scaune si imi era jena de jena stewardeselor care ma evitau cu grija.
Numai o tanti pe la 60 de ani, in doliu, nu a avut nici o consideratie pentru bocitul meu si s-a asezat langa mine, desi mai erau locuri libere, ca sa isi bea cafeaua la o tigara. M-a lasat sa imi trag sufletul si pe urma s-a uitat la mine, asteptind. Si io am inceput printre suspine sa ma smiorcai si sa pun in cuvinte dramoleta mea: ca plec si nu stiu unde si nu stiu prea clar nici de ce, ca duc girja alor mei si ca sunt si eu intr-un impas, caci nu prea imi e clar ce e cu noi si daca va fi ceva si daca da ce si cum si ca nu prea stiu incotro sa o iau.
cand a inceput sa vorbeasca am crezut ca e surda, pentru ca mi-a zis ca are 63 de ani si acum 8 luni a murit sotul ei, care a fost un om imposibil dar minunat, un profesor universitar foarte iubit de studenti si care si-a pastrat mintea tanara pana a inchis ochii, si ca ea a avut asa un soc atunci cand el a murit incat nu a mai putut vorbi. sase luni de zile mutenia i-a fost cel mai bun tratament si singura fiinta pe care o accepta era o fata de la tara (fata avea 35 de ani, dar ea asa ii zicea – “fata”) care avusese o viata chinuita si ei o luasera pe langa ei dupa ce baiatul lor plecase in germania. Si cu fata aia s-a inteles din priviri in alea sase luni si ii purta o recunostinta aproape duioasa.
A trebuit sa iasa din mutenia ei -o data pentru ca isi cam facuse efectul terapeutic si a doua, pentru ca baiatul ei era prea ingrijorat si nu a vrut sa il impovareze. Acum il vizita – ca sa il linisteasca, dupa care pleca o luna in state sa isi vada o prietena. Eram in iulie iar din septembrie incepea sa lucreze la o editura si era cumva incantata ca va face ceva ce ii placea si isi va umple “restul zilelor” cum spunea ea foarte impacata.
Io ma simteam ridicol pana la lacrimi acum si ma uitam in acelasi timp foarte fascinata la mana aia de om. Eu aveam 27 de ani – insa ea era tanara intre noi.
isi terminase cafeau si cele 2 tigari pe care mi-a zis ca numai dimineata la cafea si le permite si s-a ridicat sa se duca la locul ei. Atunci a fost a doua oara cand s-a uitat la mine – cat imi vorbise nu s-a uitat decat in fata, undeva, ea stie unde – si mi-a mai spus: Draga mea, nimic nu e definitv, decat moartea!
A fost a doua doamna providentiala din viata mea – si pana cand voi da peste a treia (ca trebuie sa dau sau sa dea ea peste mine, ca am nevoie) acum despre ea trebuia sa ma povestesc. Si sa dau mai departe! 
)
